Citeam deunazi pe un forum romanesc o disutie aprinsa despre rolul femeii moderne in cuplu. O tanara domnisoara, care locuia de scurt timp impreuna cu iubitul ei, povestea, indignata pana in cercei, cum el, infamul, se asteapta ca EA sa puna si rufele LUI in masina de spalat si sa apese pe buton sau sa-i calce si lui cateva tricouri. Sufocata de indignare, distinsa domnisoara ne explica cum lumea s-a schimbat, cum femeile moderne sunt perfect capabile sa isi care singure cumparaturile sau sa repare o incuietoare defecta , cum nu mai sunt obligate sa se degradeze efectuand treburi domestice pentru partenerii lor si cum ele (femeile moderne adica) trebuie sa isi pastreze demnitatea si integritatea si sa nu se transforme in fapturi depersonalizate, asa cum suntem noi, cele care am fost educate sa ne umilim gatind sau calcand hainele barbatilor nostri.
Intai am ras zdravan. Apoi am cautat bine acolo unde stiam ca imi tin personalitatea. Am gasit-o la locul ei. M-am umilit , facandu-i o cafea barbatului si servindu-i-o la birou, apoi am pipait-o din nou. Era tot acolo. Intacta. 
Consider absolut normala egalitatea in drepturi, atat in cuplu cat si in societate, dar ma amuza teribil acest tip de pseudofeminism aplicat in cuplu, ocolirea anumitor obligatii “din principiu”, completata cu revendicarea cu vehementa a oricarui asa zis “drept”. Am convingerea ca pentru o buna functionare, fiecare pereche trebuie sa-si stabileasca reguli proprii, neimpuse de parinti, prieteni sau societate.
In ce ma priveste, desi sunt perfect capabila sa bat un cui sau sa strang un surub, nu ma simt nici umilita , nici degradata cand domnul barbat imi deschide usa, ma ajuta sa-mi pun haina sau imi aduce flori, iar personalitatea imi e indeajuns de rezistenta incat sa nu cedeze in fata unui cos de rufe murdare.
Daca intr-o societate in care tehnologia este atat de avansata incat efortul depus in activitatile casnice sa fie cat mai redus, ajungem sa ne cramponam de “ cine apasa pe butonul masinii de spalat” ma intreb cum ne-am fi descurcat daca am fi trait in Epoca de piatra.
) . La foarte scurt timp , am plecat in Romania sa-i vad pe ai mei . 
Le-am cerut permisiunea sa-i fotografiez si au primit cu bucurie, ba mai mult, mi-au facut o lista cu adresele de email si m-au rugat sa le trimit pozele. Stiindu-se urmariti, fiecare s-a straduit sa-si puna in valoare talentele, unii prin jocul de fotbal, altii prin acrobatiile pe bicicleta sau prin gimnastica la bara. 
