Duminica era intotdeauna zi de sarbatoare.  Hainele erau mai frumoase, masa era deosebita, familia era unita, se radea, se glumea … cumva, duminicile aveau intotdeauna un farmec special. Mai tarziu,  cand bunicii n-au mai fost prezenti, obiceiurile  s-au pierdut, dar  duminicile au continuat sa aiba pentru mine parfum de sarbatoare. Obisnuiam sa ma rasfat cu o cafea/ceai fierbinte si o carte in diminetile, parca intodeauna insorite, de duminica.  Ma gandeam astazi ca am pierdut si acest obicei. Calculatorul a ajuns centrul activitatilor, citesc mai mult carti electronice, reviste online, cursuri online, bloguri culinare in locul cartilor de bucate, trimit e-mail-uri in loc de scrisori …  Oare  asta este motivul pentru care duminicile nu mai sunt insorite ?  Singura bucurie pe care o pastrez intacta, asa cum mi-o amintesc din copilarie, este Craciunul si lupt cu indarjire impotriva oricui are indrazneala sa pretinda ca nu exista Mos Craciun.

In copilarie iubeam trenurile, n-as putea spune de ce.  Poate pentru ca nu  le vazusem decat in poze, poate pentru ca nu calatorisem niciodata cu ele, cert e ca eram fascinata si impresionata de orice era legat de trenuri.  Desi fascinatia a trecut, odata cu trecerea timpului, inca mai am o slabiciune pentru ele. Imi plac in special garile, forfota permanenta, graba oamenilor de a ajunge la destinatie si a-si continua viata, tistetea celor care pleaca sau a celor care ii insotesc, bucuria celor care intampina si a celor care vin, nerabdarea, agitatia, tot buchetul de sentimente umane adunate in acel loc.
Cu ceva vreme in urma am fost sa vizitam un parc feroviar . Un loc interesant ,  parca uitat de lume, cu trenuri vechi,  locomotive cu aburi si linii ferate parasite.   Dupa ce curiozitatea m-a impins sa urc o scara  veche, construita din traverse de cale ferata metalice, ce pleca de la marginea soselei si se pierdea printre copaci,



am descoperit intamplator un loc ascuns in padure, un loc care mi-a placut in mod deosebit, poate pentru modul in care se aseamana cu traiectul vietilor noastre.

 

Model: Danielle

E prima data cand scriu in romana pe blogul foto. Initial mi-am propus sa folosesc doar limba engleza, astazi insa, dintr-un motiv sau altul, am simtit nevoia sa scriu in limba in care am invatat sa gandesc , sa visez, sa comunic.  Si cred ca am sa continui sa scriu in romana, in definitiv, e un loc unde arat, celor ce  petrec  cateva minute aici, o parte din mine si nu vad nici-un motiv  de a ma mistifica intr-o limba pe care, oricat de frumoasa ar fi, nu este a mea.

Imaginea de mai jos a fost surprinsa in timp ce iesisem sa fotografiez niste peisaje. Locul e superb, iar toamna, inainte de apus, cand lumina e blanda, totul capata  nuante calde, de galben-auriu. E ora la care apar in general fotografii, asa cum s-a intamplat si cu cel din imagine. In timp ce ne vedeam fiecare de treburile noastre, l-am vazut intamplator ,   atins de razele soarelui  si n-am rezistat sa nu-i fac o poza.  Sper ca fotografiile i-au iesit asa cum a dorit si ii multumesc in gand ca a fost acolo in acelasi timp cu mine.