Cu doi ani in urma,  l-am intalnit pe domnul din imagine in Belgia, la Historia Mundi, unde avea rolul unui fierar din timpuri medievale. De departe personajul meu preferat, m-a impresionat prin seninatatea privirii, mai albasta ca cerul de vara,  si prin zambetul deschis.  Adeseori, dupa aceea,  m-am intrebat cu ce se ocupa, cum decurge viata lui  de zi cu zi si am regretat ca nu l-am intreabt atunci cand am avut ocazia. Anul asta , spre surpriza mea, l-am regasit in aceeasi ipostaza.  M-am bucurat de parca as fi revazut un prieten vechi, desi imi dau seama ca pentru el sunt o persoana  complet straina. Am vrut sa incep o conversatie  si sa-l intreb cate ceva despre  e, dar m-am razgandit in ultimeul moment. Am salutat, am zambit si atat… mi-a fost teama sa nu stric farmecul ...

 

Maine plecam in concediu, intr-un loc de unde sper sa ma intorc cu multe, multe poze bune.  O vara cat mai frumoasa va doresc!

 

 

Ca in fiecare an, expozitia World Press Photo a luat startul la Amsterdam, continuandu-si drumul prin: Taiwan, Polonia, Portugalia, Spania, Italia, Coatia, etc. Din pacate, Romania nu se afla pe lista tarilor in care urmeaza sa aiba loc, dar pentru cei interesati, detalii despre programul expozitiei pot fi gasite AICI. 

Fotografiile premiate si povestile din spatele lor pot fi vazute online, pe site-ul oficial World Press Photo, in Winners Gallery.

 

Pe site-urile din Romania am citit foarte multe critici la adresa fotografiilor premiate, critici mai bine sau mai slab argumentate, am vazut foarte multi fotografi amatori contestand vehement,  nu doar imaginile sau fotografii partcipanti, ci si  membri juriului.  Cum nu sunt nici fotograf profesionist si nici un fotograf amator cu pretentii ridicate, imi permit sa afirm ca pe mine fotografiile m-au impresionat intr-un mod deosebit, atat prin forta lor, ca imagini, cat si prin povestile din spatele lor,  povesti care vorbesc despre suferinta, durere, deznadejde, teama, dar si despre speranta, perseverenta, duiosie, umanitate …

Inteleg intr-o oarecare masura reactia de respingere a imaginilor foarte dure a oamenilor din Romania, in conditiile in care  televiziunile, ziarele, posturile de radio si cam tot ce inseamna media par sa-si fi facut un tel din difuzarea violentei, saraciei, sordidului, calamitatilor etc, inducand oamenilor o senzatie de suprasaturare.

 

Nu aceleasi reactii le-am observat insa la oamenii  prezenti la expozitia din Luxembourg, locul cel mai apropiat in care am putut merge. Acolo am avut ocazia sa aud discutii intre oameni care nu stiau ca exista in lume situatii precum cele redate de fotografii, sau discutii intre oameni care isi faceau planuri de a ajuta intr-un fel sau altul oamenii aflati in nevoie. Am mai avut ocazia sa vad lacrimi in ochii unui fotograf local,  fotograf care judeca probabil imaginile expuse prin mesajul pe care il transmitea fiecare, ci nu prin “cat de frumos sau urat au stat la  poza” subiectii fotografiati.

Dupa cum am spus, asupra mea expozitia a avut un impact puternic, chiar daca vazusem fotografiile pe internet si ma bucur foarte mult ca am putut sa fiu acolo.  Restul fotografiilor le-am postat pe Flickr.

 

Historia mundi este un festival organizat anual in Belgia, unde poti vedea sute de persoanje purtand costume si “traind” in conditii specifice anumitor perioade ale istoriei lumii. Festivalul dureaza doua zile ( de obicei are loc in week-end). Sunt programate lupte intre diferite armate, preoti vin sa dea binecuvantarea luptatorilor inainte de lupta, poti vedea soldati in transee, familii traind in corturi, doamne din inalta societate londoneza, familii din epoca de piatra etc. dar ce mi se pare fascinant este faptul ca poti vedea membrii ai Klu Klux Klanului stand impreuna cu o persoana de culoare la o bere sau un ofiter SS impreuna cu o familie de evrei. Prima data am fost in 2009, din pacate anul asta a plouat si nu am reusit sa fotografiez atat cat as fi vrut. din putinele fotografii facute am postat cateva pe FLICKR, iar de restul ma voi ocupa probabil dupa concediu .

 

Citeam deunazi pe un forum romanesc o disutie aprinsa despre  rolul femeii moderne in cuplu. O tanara domnisoara, care locuia de scurt timp impreuna cu iubitul ei, povestea,  indignata pana in cercei,  cum el, infamul, se asteapta ca EA sa puna si rufele LUI in masina de spalat  si sa apese pe buton sau sa-i calce  si lui cateva tricouri. Sufocata de indignare, distinsa domnisoara   ne explica  cum lumea s-a schimbat, cum femeile moderne  sunt perfect capabile sa isi care singure  cumparaturile sau sa repare o incuietoare defecta , cum nu mai sunt obligate sa se degradeze efectuand treburi  domestice  pentru partenerii  lor si cum ele (femeile moderne adica) trebuie  sa isi pastreze demnitatea si integritatea si sa nu se transforme in fapturi  depersonalizate, asa cum suntem noi,  cele care  am fost educate sa  ne umilim gatind sau calcand hainele barbatilor  nostri. 

Intai am ras zdravan. Apoi am cautat bine acolo unde stiam ca  imi tin personalitatea. Am gasit-o la locul ei.   M-am umilit , facandu-i o cafea barbatului si servindu-i-o la birou, apoi am pipait-o din nou. Era tot acolo. Intacta.   

Consider absolut normala  egalitatea in drepturi,  atat in cuplu cat si in societate, dar ma amuza teribil  acest tip  de pseudofeminism  aplicat in cuplu,  ocolirea anumitor obligatii “din principiu”,  completata cu  revendicarea cu vehementa a oricarui  asa zis “drept”. Am convingerea ca pentru o buna functionare, fiecare pereche trebuie sa-si stabileasca reguli proprii, neimpuse de parinti, prieteni sau societate.

In ce ma priveste, desi sunt perfect capabila sa bat un cui sau sa strang un surub, nu ma  simt  nici umilita , nici degradata  cand  domnul barbat imi deschide usa, ma ajuta sa-mi pun haina sau imi aduce flori, iar personalitatea imi e indeajuns de rezistenta incat sa nu  cedeze in fata unui cos de rufe murdare.

Daca intr-o societate in care tehnologia este atat de avansata incat efortul depus in activitatile casnice  sa fie cat mai redus,  ajungem sa ne cramponam de “ cine apasa pe butonul masinii de spalat” ma intreb cum ne-am fi descurcat daca am fi trait in Epoca de piatra.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

,

 

 

 

Pierderea are un gust amar, chiar si in jocurile copiilor …

Cu vreo doi ani in urma, cunoscandu-mi placerea de a fotografia, domnul barbat si copilul mi-au facut cadou un aparat de fotografiat, un bridge Fuji S5800. E destul de usor de imaginat bucuria si entuziasmul cu care am inceput sa folosesc noul aparat( puteti rade in voie, sunt obisnuita, de la inaltimea celor doua aparate profesionale pe care le poseda, domnul barbat nu avea nicio jena sa rada de cate ori ii spuneam bietului Fuji “aparat” ) . La foarte scurt timp , am plecat in Romania sa-i vad pe ai mei .

Din nenumaratele plimbari pe care le-am facut in timpul vizitei in Romania, una mi-a ramas foarte draga. Treceam pe langa curtea scolii din localitatea X si am vazut un grup de copii jucand fotbal. Ce ocazie mai buna pentru  a testa noul aparat ? Le-am cerut permisiunea sa-i fotografiez si au primit cu bucurie, ba mai mult, mi-au facut o lista cu adresele de  email si m-au rugat sa le trimit  pozele.  Stiindu-se  urmariti, fiecare s-a straduit sa-si puna in valoare talentele, unii prin jocul de fotbal, altii prin acrobatiile pe bicicleta sau prin gimnastica la bara.

Astazi  am regasit intamplator imaginile pe un disc  si  mi-am dat seama ca este cea mai draga “sedinta foto” la care am participat vreodata. Bucuria copiilor de a fi fotografiati , impletita cu bucuria mea de a experimenta si de a le oferi la randul meu  o bucurie, prin imaginile rezultate, ne-au apropiat cumva , iar mie mi-au  lasat in suflet o amintire draga.

Stiu ca sunt imagini de incepator, iar calitatea lor poate ca nu corespunde unor standarde ridicate, dar am sa le postez totusi. Sunt imagini dragi si nu vad de ce le-as ingropa in calculator.

Va urma …

 

 

Iubim . Fiecare in felul lui. Iubim posesiv , obsesiv,  distructiv, daruindu-ne total sau partial, cu teama de a nu fi raniti. Iubim cosmic , pamantean,pasiv, naiv, pasional, egoist, generos …

Lumea indragostitilor functioneaza dupa   reguli proprii,  timpul si spatiul capata noi dimensiuni , iar  mizeria lumii exterioare este tinuta dincolo de zidurile ei …

 

 

Am  lipsit o perioada destul de lunga si  vreau sa multumesc tuturor celor care m-au vizitat si mi-au scris in tot acest timp.  Sunt cateva luni de cand nu am mai facut nicio  fotografie (marturisesc ca  mi-e foarte greu sa ma obisnuiesc  cu noua scriere,  dupa ce am scris toata viata“nici-o” cu liniuta  de despartire ), dar sper sa recuperez  in perioada urmatoare timpul pierdut. Am ramas datoare cu niste poze de iarna pe care le-am postat la vremea respectiva pe Flickr, dar nu am reusit inca sa le pun si aici.  O  voi face probabil dupa Pasti .

Va doresc tuturor Sarbatori Pascale  fericite si  pline de lumina, pe care sa le petreceti alaturi de oamenii dragi !

P.S. Evident, fotografia nu are nicio legatura cu textul, e doar ceva ce vroiam sa postez demult si acum am regasit-o prin calculator.